Sisif era indragostit...

Zidurile s-au prăbuşit ....

Zidurile s-au prăbuşit iar.
S-a ales parful de toată construcţia iar, nu a mai ramas nici măcar temelia ...
Singură, în jurul meu nimic, nimic nu mai ţine nici măcar o umbră pământului acum, doar praf ... fum ... scrum ... praf ... praf şi nimic. Doar ruine şi nici măcar atât, doar urmele fundaţiei care defapt sunt închipuirea că a fost ceva cândva acolo.

Şi da, sunt protagonist în Mitul lui Sisif. Şi da, din nou voi construi ... aceeaşi fundaţie, aceeaşi temelie, aceeaşi casă, aceeaşi cărămidă. Aceeaşi tehnică, acelaşi plan şi chiar aceleaşi erori de calcul sau de proiectare.
Şi ce bine ar fi fost dacă aş începe să construiesc din nou ... acum. Chiar acum. În momentul ăsta... pentru că implică motivaţie şi optimism, pentru că acţiunea de a construi este ea în sine un prim pas făcut, pentru că presupune trecerea la un alt nivel, unde în prealabil ai strâns molozul, ai făcut rost de materiale şi, cu forţe proaspete, clădeşti iar.

Dar NU, întotdeauna trebuie ca între prăbuşire şi reconstrucţie să existe etapa în care strângi molozul, etapa în care te uiţi cu regret şi tristeţe, în gol bineînţeles, la obioectul material şi parcă încă îl vezi... şi parcă te mai uiti o dată, poate ţi se pare doar
...dar NU, nu ţi se pare, nu mai e acolo, nu e nimic acolo...e doar praf....pulbere ... fum....scrum ... e praf şi nimic.
Şi strângi, cari, mături, plăngi, munceşti, trăieşti, respiri, inspiri, expiri ... şi stai. Te uiţi în spate ... într-adevar,nu e nimic. Şi totusi te mai uiţi o dată. Chiar nu e nimic
... Şi DE CE? Dar DE CE? CUM? CINE a greşit? CE a greşit? CINE e vinovat? CARE e cauza? CARE e scopul ... CARE e rostul? Şi totusi DE CE? ....

Asta e cea mai grea etapă ... etapa în care cureţi tot, arunci tot ..ţipi,te invârţi, arunci, trânteşti ...şi iar stai. Te mai uiţi o dată în urmă...
DA, chiar nu e nimic. DA, e adevarat ... Uu,nu....nu e doar un coşmar,nu încerca ăa te trezeşti, eşti cât se poate de treaz.... Eşti singur şi nu e NIMIC în jurul tau. Nimic şi nimeni .... Da, NIMENI....

Pentru că singura persoană care te poate ajuta să strângi molozul eşti TU! ... Nu mai plânge, ia mătura, făraşul .. încet,încet, puţin câte puţin ... cărămidă cu cărămidă, bucată cu bucată ... bucăţi din tine rupte ... la gunoi, la gunoi cu ele, în fond la ce te-ar mai ajuta?
Dă-le foc, distruge-le .... oricum eşti conştient că vei repeta greşeala cel puţin o dată. Da, greşeala o repeţi in momentul în care începi să reconstruieşti ... defapt în asta constă esenţa mitului, Mitul lui Sisif.
E ca şi cum ai ridica un templu închinat durerii şi te-ai închide în el, într-un spaţiu claustrat. Ai strâns molozul, e la gunoi, a disparut demult ... spaţiul e curat acum. Ai cumpărat materiale şi acum începi să construieşti, să reconstruieşti...să reconstituieşti. Petru că a reconstrui înseamna defapt a reconstitui. O luăm de la capat? Timp investit, emoţii multe, sentimente multe ... speranţa unui lucru mai bun ...dar cum aşa? Doar e aceeaşi construcţie cu acelaşi plan. Diferă doar coordonatele temporale şi spaţiale. Diferă chipul. Diferă miezul. Dar e acelaşi plan.

Ok, eşti fericit, ai forţe proaspete. Începi să construieşti.... fundaţia,temelia,zidurile ..... trăieşti şi creşti odată cu construcţia.... dar nu iţi garantează nimeni că de data asta nu se va mai prăbuşi. Şi iar o vei lua de la capăt.
Iubirea e pur Mitul lui Sisif ...